„Un progetto a vita”

Avionul meu a ajuns la Napoli, orasul de bastina al pizzei si mi-a luat cateva ore pentru a vizita locul. Pe lista mea era, bineinteles, L’Antica Pizzeria de San Michele, deschisa in 1870, cea mai cunoscuta de calatori si datorita cartii si a ecranizarii Eat, Pray Love.

Am setat GPS-ul intr-acolo. Drumul a fost o adevarata aventura, o lupta cu un trafic infernal, in care singura regula acceptata era a celui mai curajos  – scuteristi care ma depaseau si prin stanga si prin dreapta, masini care nu respectau decat regula celui mai tupeist, pietoni care traversau strada printre masini in viteza, copii neinsotiti printre masini, claxoane – totul intr-un firesc dictat de orasul in care fiecare traieste in legea lui.

Am parcat in cea mai apropiata parcare de locul dorit si am pornit spre pizzerie. Nu mare mi-a fost mirarea sa descopar o coada uriasa de curiosi, straini si italieni deopotriva. Mi-am luat constiincios bon de ordine care seta un timp de asteptare de nu mai putin de o ora.

Foamea era mai mare decat curiozitatea, asa ca am hotarat sa imbin pofta cu timpul limitat de vizitare a orasului si am acceptat invitatia unor localnici de a ma bucura de o pizza napoletana intr-o alta pizzerie istorica – Pizzeria di Mateo, via Tribunali 94.

Am pornit pe o straduta cel putin dubioasa, mizerabila si nesigura, prin prisma domnisoarelor in cautare de amor pe bani si a domnilor in cautare de domni doritori de placeri. Dupa vreo 10 minute, cand ma intrebam cum naiba GPS-ul m-a directionat fix pe acolo, am intrat intr-un final pe Via dei Tribunale unde, in sfarsit, am savurat o pizza extraordinara, cu mozzarella si rosii galbene.

Periplul meu napoletan a continuat prin centrul murdar, excesiv de aglomerat de turisti. Dupa o tura de centru si inca vreo doua stradute, am vrut sa plec. Alte claxoane, alte strangeri de inima in sensurile giratorii, o poza a unui scuter in care se aflau un el, o ea si un pudel, alta exclamare cand am vazut un copil de doi ani la volan pe picioarele tatalui sau, in ciuda masinii de politie parcata aproape de intersectie. Am rasuflat usurata cand am iesit din oras.

In vreo 15 km, in jur de ora 8 seara, am ajuns in Torre del Greco – un orasel cu Vezuviul in spate, unde o localnica imi recomandase un loc minunat in care sa innoptez o seara, in scurta mea documentare pe coasta amalfitana. Asa am ajuns la Domus Agricolae Corallina. Inca sub influenta vacarmului din Napoli si fara prea mari asteptari pentru acea seara, am gasit locul, am parcat in curte si, cand am deschis usa masinii, pe genunchi ma mirosea un caine blanos.

De nicaieri, s-a ivit Gabriele, un tip subtire la vreo 50 de ani, intr-un tricou uzat si cu slapi de plastic, cu alura de mafiot (nu ma intrebati de ce am simtit asa – probabil Napoli era inca in mintea mea), care m-a intampinat prietenos si mi-a aratat proprietatea.

Cum am coborat din masina, am simtit un miros uluitor si extrem de intens de… iasomie?! Sau salcam sau tei. L-am intrebat ce miroase asa si mi-a raspuns – „limone”! Apoi am vazut intregul loc – un paradis al lamailor incarcati de rod. Mi-am bagat nasul intre frunze si fructe, sa simt mai intens parfumul coplesitor.

Apoi tabloul olfactiv a fost completat cu esente vizuale fantastice – rozmarini de doi metri, alti lamai, portocali, clementini si maslini in curte, masute si bancute, sa tot stai la taifas pana in miez de noapte. In vale, Gabriele mi-a aratat cu mandrie toata averea lui – 4 hectare de pamant – vii, gradina de legume, magarii, alte rasaduri gata de plantat langa magazia de scule si, nu in ultimul rand, cele 3 corpuri de cladiri, mici conace cochete, in care isi caza turistii.

Cum ridicai ochii din lamai, maslini si tufe uriase de rozmarin, in spatele curtii descopereai cum trona Vezuviul misterios deasupra intregii vai, iar in fata se oglindea marea Tireniana si golful Napoli. Un peisaj care iti taie respiratia.
„Gabriele, putem manca ceva aici asta seara?”
„Da, sigur, dar daca vreti sa mancati, veniti acum”.

M-am inviorat si am coborat la casa mare, unde Gabriele m-a invitat intr-un salon elegant cu trei masute, la care luau deja masa alti invitati.

M-am gandit ca o sa primim ceva din ce a gatit doamna, sotia lui Gabriele si eram multumita, fara mari asteptari, fiind deja satula de la pranzul din Napoli. In timp ce asteptam gustarea, fiica lui Gabriele ne-a adus apa minerala si un vin alb, facut de Gabriele in via din vale. Un vin excelent, probabil un Sauvingnon Blanc. Chiar langa masa mea, frumos inramate, am vazut cateva fotografii cu niste ruine, pereti cazuti, fara acoperis, apoi un santier si niste tineri zambind la poza, alaturi de niste bolovani de piatra uriasi. Apoi o cladire care prindea forma. Ne-am dat seama ca in acele fotografii era povestea domeniului pe care ne aflam. O poveste reconstruita aproape din temelii.

A urmat un festin napoletan agroturistic. Vinul alb, un prim fel cu selectie de mellanzane alla parmigiana, un soi de quiche cu zucchini, pizza fritta si conopida gratinata.

Ne-am ridicat de la masa sa facem o pauza si l-am gasit pe Gabriele pe terasa, tronand pe un fotoliu inflorat, intr-un tricou vechi si in slapi. I-am spus cat de mult imi place locul, cu mirosurile, privelistea, totul.

„Vrei sa cumperi”? m-a intrebat. M-am intimidat. Poate eram prea bagareata? Nu, era altceva. Am zambit. „Nu am eu bani pentru paradisul tau”. Si ma uitam la tricoul lui ponosit, cu nu stiu ce campionat din 2005 si la slapii de plastic cu degetele care se expuneau indraznet, ca si intrebarea de mai devreme.

A urmat apoi un platou de mozzarella afumata cu rosii cherry si rozmarin. Deja nu mai puteam gusta nimic, insa fiica lui Gabriele ne tot umplea masa cu tot felul de minuni ale locului. Al treilea fel au fost paste umplute cu carne tocata si dovleac. O alta sticla de vin din via din vale a lui Gabriele. Plezneam, dar nu puteam refuza nimic. Ma gandeam doar la cele 2 kilograme pe care reusisem sa le dau jos cu greu, inainte de a ajunge in Italia.

Fiica lui Gabriele m-a intrebat apoi: cappuccino, fragole, limoncelo? Am cerut un cappuccino decaf si un limoncello facut de ei, am comandat inca o sticla de vin si am continuat seara cu noii prieteni pe terasa cu rozmarini uriasi, cu ochii la mare si la luna plina, bineinteles, dupa ce am multumit pentru masa de un milion de ori sotiei, fiicei si lui Gabriele.

A doua zi, festinul a continuat cu micul dejun in salonul cochet, iar apoi, cu cafeaua in gradina, sub clementin. Gabriele si sotia sa s-au interesat cum am dormit, cum a fost masa, cum ma simt? Am reinceput apologia locului – ce frumos e totul, ce bine ne simtim. Si a venit si intrebarea:
„Gabriele, ce e cu locul asta? E mostenire de familie? L-ai cumparat?”
„Il am de la bunicul. Era o ruina si la 20 de ani am inceput sa il renovez. Asta e proiectul vietii noastre!” a spus cu mandrie.
„Deci fotografiile din salon? Ruinele? Bolovanii de piatra? Tinerii din poze?”
„Da, eu si sotia mea muncim de la 20 de ani sa facem locul sa fie ce este azi. Poco di poco. Toata viata mea e aici.”
„But you are happy, right?”
„Now I am”.

Povestea lui Gabriele si a familiei lui m-a impresionat profund. Oamenii acestia au facut un colt de rai din niste ruine timp de treizeci si ceva de ani. Din greu, cu sudoarea fruntii, strangand fiecare ban si muncind ei insisi. Fiecare etapa a fost o victorie si un pas inainte pentru o alta etapa, pana cand, in 2003 au reusit sa deschida portile pentru alti oameni care cauta un colt de rai sau inspiratie pentru proiecte de-o viata.